Statele Unite: reguli privind călătoriile și reședința
Află regulile privind calculul zilelor în Statele Unite, aplicabile șederii tale, incluzând instrumente de calcul, ipoteze de numărare și surse oficiale.
Programul de scutire de viză (Visa Waiver Program) permite, de regulă, o vizită autorizată la frontieră cu o durată de cel mult 90 de zile. Aprobarea prin sistemul ESTA reprezintă o permisiune de a călători, în timp ce decizia privind intrarea efectivă în țară se ia la frontieră.
Călătoriile prelungite pot ridica semne de întrebare cu privire la faptul dacă Statele Unite rămân, în continuare, „acasă” pentru un rezident permanent.
Testul prezenței substanțiale („substantial presence test”) însumează toate zilele eligibile din anul calendaristic curent, 1/3 din zilele eligibile din anul calendaristic precedent și 1/6 din zilele eligibile din anul calendaristic anterior acestuia. Sunt necesare cel puțin 31 de zile în anul curent și un total ponderat de 183 de zile. Verificați zilele exceptate și orice alte excepții aplicabile înainte de a interpreta totalul.
Testul prezenței fizice cere 330 de zile întregi în țări străine într-o perioadă eligibilă de 12 luni. Călătoriile prin ape internaționale și zilele petrecute parțial în țări străine necesită atenție. Domiciliul fiscal în străinătate (tax home) și celelalte condiții ale excluderii se evaluează separat.
În cazul vizitelor în SUA, durata șederii permise este determinată de înregistrarea efectuată la intrare (admission record), nu de data expirării tipărită pe viză.
Cel mult 90 de zile în SUA reprezintă un test alternativ de prezență pentru rezidența bona fide într-un teritoriu, potrivit Publicației 570 a Internal Revenue Service. Este o condiție, nu o scutire fiscală separată. Verificați și domiciliul fiscal (tax home) și legăturile mai strânse.
Excepția legăturilor mai strânse cere, în general, mai puțin de 183 de zile în SUA în anul curent, un domiciliu fiscal eligibil în străinătate (tax home), legături mai strânse cu străinătatea și depunerea la timp a Formularului 8840. Numărul de zile este doar o condiție.
Criteriul prezenței în New York necesită cel puțin 184 de zile și o locuință permanentă păstrată aproape tot anul fiscal. Domiciliul este un criteriu independent și se pot aplica excepții.
O persoană care are domiciliul în statul New York poate fi considerată nerezidentă în baza excepției limitate „Grupul A” (Group A) doar dacă îndeplinește cumulativ toate cele trei condiții prevăzute.
New York City aplică cadrul de stabilire a rezidenței din statul New York și la nivelul orașului. Criteriul prezenței necesită existența unei locuințe permanente adecvate și o durată de peste 183 de zile petrecute în New York City. Domiciliul constituie un criteriu separat.
Yonkers aplică cadrul legal privind rezidența din statul New York și la nivelul orașului. Criteriul prezenței necesită existența unei locuințe permanente adecvate și o durată de peste 183 de zile petrecute în Yonkers. Stabilirea domiciliului reprezintă o modalitate distinctă de a dobândi rezidența.
O persoană al cărei domiciliu se află în afara statului New Jersey poate îndeplini criteriile de rezidență dacă deține un loc de ședere permanent în acest stat și petrece mai mult de 183 de zile pe teritoriul său în cursul anului fiscal.
În Connecticut, criteriile includ o durată de peste 183 de zile, cumulată cu deținerea unei locuințe permanente, pentru persoanele care au domiciliul în altă parte; există, de asemenea, o prevedere specifică pentru membrii forțelor armate. Noțiunea de domiciliu și excepțiile aferente sunt tratate separat.
Excepția de tip „Grupa A” din statul Connecticut presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiții: lipsa unei locuințe permanente în Connecticut pe parcursul anului, deținerea unei locuințe permanente în altă parte pe tot parcursul anului și o prezență de cel mult 30 de zile în Connecticut.
Massachusetts poate considera o persoană care are domiciliul în altă parte drept rezident, dacă aceasta deține o locuință permanentă și petrece mai mult de 183 de zile în stat pe parcursul anului fiscal.
Regula Ohio cu criterii precise pentru domiciliul în afara statului folosește perioade de contact, nu zile calendaristice obișnuite. O perioadă de contact presupune, de regulă, o noapte petrecută departe de locuința din afara Ohio, acoperind părți din două zile consecutive în Ohio.
Calea de stabilire a rezidenței în Oregon (fără a stabili domiciliul principal/„domicile”) necesită existența unei locuințe permanente și o prezență de peste 200 de zile în stat pe parcursul anului fiscal.
O persoană care are domiciliul în Oregon poate beneficia de o excepție specifică dacă nu deține o locuință permanentă în Oregon, are o locuință permanentă în altă parte și petrece cel mult 30 de zile în Oregon.
Prezența în Hawaii pentru o perioadă mai mare de 200 de zile creează o prezumție de rezidență. Această prezumție poate fi răsturnată, iar stabilirea domiciliului poate conduce la rezidență chiar și în cazul unui număr mai mic de zile.
Pentru această opțiune, statul Idaho solicită existența unei locuințe pe parcursul întregului an fiscal și o prezență de peste 270 de zile. Conceptul de „domiciliu” (domicile) este distinct; este necesară analizarea criteriilor privind șederea temporară/tranzitorie și a regulilor referitoare la absențe.
Pentru acest criteriu, Maryland cere o locuință păstrată mai mult de șase luni și prezență fizică de cel puțin 183 de zile. Durata păstrării locuinței este separată de numărul zilelor de prezență.
În Delaware, criteriile sunt deținerea unei locuințe și o prezență de peste 183 de zile în cursul anului fiscal. Domiciliul constituie un criteriu distinct, existând totodată o excepție limitată pentru perioadele petrecute în străinătate.
Depășirea a 183 de zile în Carolina de Nord creează o prezumție care poate fi răsturnată prin probă contrară. Un număr mai mic de zile nu creează o prezumție de nerezidență; domiciliul și reședința (non-temporară) rămân concepte distincte.
Îndrumările din Kentucky confirmă faptul că deținerea unei locuințe, combinată cu o ședere de peste 183 de zile, poate anula aplicarea tratamentului fiscal reciproc privind veniturile salariale. Conceptele de domiciliu și definiția completă a rezidentului trebuie analizate separat.
Legislația din Maine ia în considerare deținerea unui loc de reședință permanentă și o durată de peste 183 de zile, existând o excepție pentru membrii forțelor armate. Pentru persoanele care au domiciliul în stat, există excepții distincte, de 30 de zile, respectiv 548 de zile.
Minnesota utilizează criteriul a cel puțin 183 de zile (luându-se în calcul și fracțiunile de zi), la care se adaugă existența unei locuințe eligibile, deținute sau ocupate de persoana în cauză ori de soțul/soția acesteia. Sunt relevante situațiile în care locuința a fost disponibilă doar o parte a anului, precum și excepțiile aplicabile personalului militar sau cele bazate pe acorduri de reciprocitate.
Legea din Missouri ia în considerare existența unei locuințe permanente, cumulată cu o durată de peste 183 de zile, în cazul persoanelor care au domiciliul în altă parte. Pentru persoanele care au domiciliul în Missouri, există o excepție distinctă, aplicabilă în situația în care acestea nu dețin o locuință în Missouri, dar dețin o locuință în altă parte, cu condiția unei durate de cel mult 30 de zile.
În Rhode Island, statutul de rezident se dobândește prin deținerea unei locuințe permanente și prezența fizică pentru mai mult de 183 de zile, în cazul persoanelor care au domiciliul în altă parte; există o excepție pentru membrii forțelor armate. Domiciliul rămâne un concept distinct.
Regulile privind rezidența în Vermont includ deținerea unei locuințe permanente în stat și prezența pe teritoriul acestuia pentru mai mult de 183 de zile în cursul anului fiscal.
Rezidența în Iowa poate rezulta din domiciliu sau locuință permanentă. O locuință împreună cu peste 183 de zile în stat creează o prezumție, care poate fi răsturnată, că locuința este permanentă. Pragul de zile nu este singurul criteriu de rezidență.
Ghidul din Dakota de Nord folosește peste șapte luni, descrise ca 210 zile, plus o locuință. Excepțiile militare, de reciprocitate și pentru mutarea în cursul anului necesită analiză separată.
Arizona prezumă existența reședinței după o perioadă mai mare de nouă luni petrecute în stat în cursul anului fiscal, cu excepția cazului în care această prezumție este răsturnată. Stabilirea domiciliului sau o ședere care nu are un scop temporar sau tranzitoriu poate duce la stabilirea reședinței mai devreme.
California prezumă existența reședinței după o perioadă mai mare de nouă luni; totuși, stabilirea reședinței depinde, în general, de caracterul temporar/tranzitoriu al șederii și de ansamblul circumstanțelor. Un criteriu bazat pe un număr fix de zile nu reprezintă o echivalare exactă a nouă luni calendaristice.
Declarația de domiciliu din Florida consemnează o declarație sub jurământ că Florida este căminul dumneavoastră permanent. Evidențele de călătorie pot susține situația de fapt, dar un anumit număr de zile nu stabilește singur domiciliul.
Texasul nu percepe impozit pe venitul persoanelor fizice. Zilele petrecute în Texas pot fi luate în considerare la evaluarea domiciliului, dar nu determină, prin ele însele, dacă un stat în care ați locuit anterior vă consideră în continuare rezident.
Statul Nevada nu percepe impozit pe venitul persoanelor fizice. Un istoric al călătoriilor poate servi drept dovadă a prezenței dumneavoastră în cadrul unei evaluări a domiciliului; statul în care ați locuit anterior poate aplica propriile norme privind domiciliul și rezidența.
Regulile permiselor de conducere din Dakota de Sud disting persoanele cu adresă fizică de reședință de călătorii permanenți eligibili. Zilele de călătorie sunt evidențe suplimentare; o chitanță pentru o noapte și un permis de conducere nu stabilesc în mod universal domiciliul fiscal.
Carolina de Sud nu impune un număr minim de zile pentru stabilirea rezidenței. Domiciliul depinde de intenție și de legături; zilele înregistrate constituie dovezi.